Dupa cum scrie in orice ghid de MTB saptamana dinaintea cursei mi-am petrecut-o studiind stiluri de pedalat (cadenta mare vs pedalat in forta) de testat prima data in cursa, evident, si facand “carbo loading” cu carbohidrati cat mai diversi din toate sortimentele de inghetata la care am avut acces. La ridicarea pachetului de concurs aflu cu surprindere ca traseul este la fel de lung ca cel de anul trecut.
La start sunt asezat intre primele randuri ca asa pleaca cei de la maraton, se da startul, ma depasesc cateva sute de oameni pe bucata de asfalt, fac eforturi sa ma temperez, am de mers 90km astazi. Se termina urcarea pe asfalt, trecem prin tunel, incepem sa urcam pe forestier, se pare ca pedalatul cu cadenta mare imi prieste de minune.

Pe prima coborare este cineva accidentat destul de grav, ma opresc cateva minute si apoi contiuni coborarea. Ajung la primul punct de alimentare fix cu acelasi timp ca cel de anul trecut, nu e grav, am recuperat timpul pierdut, urmeaza o coborare de aprox 9km.
In timp ce cobor vijelios spre valea Topologului aud un sunet macabru ce suna a o spita rupta, scap un scurt “‘tu-i crucea, analiza, subiectul, predicatul, adjectivul si adverbul mamii ei de treaba” si ma opresc. Astept ca cei doi neuroni functionali sa termine galceava si constat ca firul de la schimbatorul spate a ajuns cumva in spite, il scot de acolo si-l amenint cu bataia daca nu sta la locul lui.
Termin coborarea ajung pe valea Topologului, oameni la gratare, manele, voie buna, dau sa schimb pinioanele…pauza.
Injur printre dinti dau sa schimb iarasi, Tafu’ imi spune:

– Tipule, definitia nebuniei este sa faci acelasi lucru si sa astepti rezultate diferte.

Nu-i raspund, ma opresc, ma uit la schimbator, cablul slabit de tot, scot jucariile din geanta, il prind, bag jucariile in geanta si plec. Nu urca pe ultimul pinion, injur, ma opresc, scot jucariile din geanta, il prind mai bine, bag jucariile in geanta si plec iarasi, tot nu urca pe ultimul pinion asa ca-l bag in ma-sa nu-mi trebuie ultimul pninion, sunt centaur azi.
Frumos pe vale, fals-plat, umbra, vant din fata, ca de ce nu, poate era prea usor. Trec pe langa o cabana, oamenii la gratar, regulamentar. Fluiera dupa mine, ii ignor, striga ceva la mine, continui sa-i ignor si ma injura, in momentul asta mi-e greu sa-i ignor dar oricum sunt in intarziere si n-am timp de mancat bataie asa ca le urez in gand toxiinfectie alimentara si fisuri anale, concomitent!
Trec de al 2-lea punct de alimentare si incep urcarea de 13km cu 700m diferenta de nivel cu ultimul pinion indisponibil. Ma opresc dupa aprox 50 de metri, e clar ca nu merge asa, Tafu’ exclama razand:

– Cenbou esti azi, nu centaur.
– Taci ca te las aici, oricum e numai vina ta!

Scot jucariile din geanta pentru a 3-a oara, se pare ca-mi mai functioneaza un singur neuron dar e cel mai puternic si stie ce face asa reusesc sa prind cablul marsav. Habemus “granny gear”, acum sunt de neoprit!
Constat ca mai am fix 2 ore si 15 min pana la termenul limita, anul trecut am facut urcarea asta in fix 2 ore si 15 minute, e bine ca nu-s presat de timp! Transmisia scoate niste sunete de pisica-n calduri, pedalez la deal incercand sa reglez tensiunea cablului din mers, ajunge sa functioneze in niste parametri aproape de cei optimi.
Timp de vreo 30 de minute imi fac planuri de evadare, cum ma intorc eu frumos, cobor pe valea Topologului, sun pe cineva sa ma ia din Salatrucu si nu ma mai chinui sa ma bata soarele-n cap pe coclauri. Cu planul de salvare facut, zic sa mai pedalez un pic daca tot sunt acolo si oricum pare sa se mai fi domolit si panta. Cadenta mare pe portiunile mai plate, pedalat in forta cand e panta mai mare, da-i ca merge.
La un moment dat Tafu’ necheaza nervos, imi arunc privirea in padure, UN URS! Neurel (neuronul puternic de mai devreme) lesina, stau si ma uit ca vitelul la urs in timp ce pedalez, ursul se uita speriat la mine, eu ma uit la el, el stana de piatra, ma uit mai bine, este doar o buturuga. Concluzionez ca m-a batut soarele-n cap cu mult peste DZR, bag niste apa, un gel si-l resuscitez pe Neurel (bun baiat dar cam sperios).
Reusesc dupa 2 ore si 5 min sa ajung la PC6, punct de alimentare/control, le spun ca aproape ca-mi pare rau ca m-am incadrat in limita de timp pentru ca stiu ce urmeaza, voluntarii gusta gluma si-mi spun ca nu mai au apa dar mai au cola, pai daca-i musai, bem si cola, eu vroiam sa beau apa! Dupa vreo 3-4 pahare din nectarul zeilor (sa-l vad eu pe ala care nu gusta o cola rece dupa ce a pedalat 2 ore incontinuu doar urcare!) pornesc in bucla de 8km in jurul celui mai inalt punct al traseului.
Ies in gol alpin, scot telefonul sa anunt sa lase sampania la rece ca dureaza ceva pana ajung, vad urmatorul mesaj de incurajare “Tu esti sefu’ la pedale / Si la deal si la vale / Trebuie sa tragi cu inversunare / Sa fii seful cel mai tare” ii promit pumni autorului si ma indrept spre un izvor.
Desupra izvorului la aprozimativ 20 de metri, o oaie se uita la mine cu o expresie de mila amestecata cu amuzament, o intreb daca s-a cac*t in apa, nu-mi raspunde, imi umplu “camila” din izvor si ma invoirez pun pic. Plec si ma apuca cantatul “Queen – We are the champions”, cum este erezie sa canti asta cand esti ultimul schimb pe “Gloria Gaynor – I Will Survive” moment in care ma aud cainii de la stana. Vin langa mine sa cantam cu totii dar par cam suparati, incerc sa cantam din nou Queen, nu merge, incerc cu “Baha Men – Who Let the Dogs out?”, nici un rezultat. Ma opresc si le explic am facut anti-rabic si anti-tetanos anul trecut si-s omul bionic si musc din ei, nu vor sa priceapa, pun Tafu’ intre mine si ei, se pare ca perspectiva unor “copite” Continental peste ochi ii potoleste.
Ajung in cel mai inalt punct al traseului si-i intreb pe voluntarii de acolo pe cel loc sunt, se amuza, ma amuz si eu ca stiu ca incepe coborarea. E minunat la vale, scot un chiot de bucurie si ma aud iarasi cainii de mai devreme, vin sa ne bucuram impreuna, din pacate nu am timp de ei.
La a 2-a trecere prin PC6 ii intreb pe oameni pe ce loc sunt si le spun ca am impresia ca vor sa-mi fure podiumul, mai inghit 2 pahare de cola ca tot nu mai e apa si dupa o scurta urcare ii dau la vale pe o poteca lata/drum prin padurea deasa de brad.
Abordez virajele in viteza, ma inclin mult, aud cauciucurile cum “musca” din poteca. Aaron Gwin? N-am auzit de el! (https://en.wikipedia.org/wiki/Aaron_Gwin pentru cei care chiar n-au auzit de el 🙂 ). Sunt “sefu’ la vale”! La un moment dat cerul se intuneca si aud dispre rasarit vocea lui “coach” Marc ce-mi spune pe un ton parintesc:
– Mergi mai incet, boule!
Franez intr-o doara si raman cu degetele inclestate pe manete cand observ ca poteca coteste 90 grade la stanga iar pe mijloc este un sant maaaaare, ma opresc intr-un nor de praf, ii multumesc in gand “coach”-ului pentru reflexele adanc sadite in mintea-mi batuta de soare si ametita de zahar si cofenia din cola.
Trec repede prin ultimul punct de alimentare, ma tarasc cu greu pe ultimele urcari. Imi arunc ochii printre copaci si toate buturugile le vad ursi, ce-i drept un urs acum ar fi fix ce-mi trebuie, probabil l-as calari pana la finish dar cum asta ar inseamna sa trisez, continui sa ma tarasc prin forte proprii. Ajung la panoul ce afiseaza 10km pana la finnish, mai am 15 min din timpul limita. Un calcul rapid imi spune ca trebuie sa am medie 40km/h daca vreau sa ma inscriu in barem, cum ultimul km este fals plat inseamna ca trebuie sa merg cu peste 40km/h pe coborare.
Coborarea este mult mai urata decat in urma cu un an, fortez cat pot fara sa-mi asum riscuri prostesti (sper eu). La asfalt realizez ca nu mai am cum sa ma inscriu in timp asa ca o las mai moale, trec linia de sosire in sunet de vuvuzele dupa 9:05.
A fost o cursa grea dar de care sunt multumit, am terminat mai “fresh” decat anul trecut, cel putin anul acesta nu am avut la finish o culoare din spectrul culorilor oamenilor morti/muribunzi. Daca nu ar fi fost problemele tehnice cu Tafu’ si restul de opriri neprogramate m-as fi incadrat in limita de timp si chiar nu as fi terminat ultimul, daca.
Multumiri organizatorilor si, mai ales, voluntarilor de pe traseu care au indurat vremea caniculara niste ore bune astepand sa treaca si “ultimul mohican”. Ne vedem anul viitor cand sper sa nu va mai tin atat de mult in soare, probabil o sa va tin in ploaie.